Creativitatea este un termen foarte generos care de-a lungul timpului a fost definit în sute de feluri. În principal, când vorbim despre creativitate ne referim la 3 aspecte: la produsele creative, la trăsăturile de personalitate ale persoanelor creative şi la gândirea creativă. Hai să vorbim mai multe despre aspectele esenţiale ale creativităţii:

1. Produsele creative

Produsele creative sunt roadele actului de creație. Pentru ca o pictură, obiect sau idee să fie considerată o creaţie, este necesar să îndeplinească mai multe condiţii:

• să fie originală, adică să fie deosebită faţă de alte produse similare
• să fie valoroasă, adică să nu fie un produs de duzină sau un kitsch
• să aducă ceva nou, adică să nu repete o idee deja existentă
• să fie utilă, adică să aibă un scop şi să împlinească o nevoie a cuiva

Când evaluăm creațiile copiilor trebuie să aplicăm condițiile de mai sus nu produselor în sine, cât mai ales ideii care a stat la baza producerii acestora. Spre exemplu, chiar dacă zmeul cu elice inventat de un copil nu poate zbura, ideea care a stat la baza acestuia este foarte creativă.

2. Creativitatea ca trăsătură de personalitate

Creativitatea poate fi văzută ca o trăsătură pe care fiecare o are mai mult sau mai puţin dezvoltată. Chiar dacă nu produc opere de artă sau nu fac invenţii, mulţi oameni dau dovadă de creativitate în viaţa de zi cu zi. Copiii își manifestă din plin creativitatea în activitățile pe care le fac. Interesul, curiozitatea, spontaneitatea, deschiderea la nou, tendința de a îmbina realul cu fantasticul, toate aceste ingrediente necesare creativității se manifestă în copilărie.

Cu timpul și mai ales odată cu începerea școlii, creativitatea pare a intra în declin. Picasso spunea: “Orice copil este creativ. Problema este cum să îl faci să rămână aşa şi când creşte. Deşi toţi ne naştem cu potenţial creativ şi îl manifestăm în copilărie, dacă nu ne cultivăm constant creativitatea riscăm să ne pierdem această calitate. Pentru a-și folosi potențialul creativ adulții trebuie să aibă dezvoltate și alte trăsături de personalitate: independenţă, încredere în sine, deschidere la nou, tolerarea ambiguităţii, simţ critic.

3. Gândirea creativă

Creativitatea poate fi văzută nu numai ca o trăsătură de personalitate ci și ca un mod de a gândi. Contrar părerii larg răspândite că ne folosim creativitatea mai mult în artă, se pare că de cele mai multe ori apelăm la aceasta când trebuie să rezolvăm o problemă. Avem nevoie de creativitate mai ales în situaţiile ambigue, incerte, în care nu există o soluţie uşor de găsit, ci trebuie să descoperim singuri ce e cel mai bine să facem. În aceste situaţii este important să ne putem gândi la un număr cât mai mare de idei, din care să le putem selecta pe cele mai potrivite.

Pentru ca un proces creativ să înceapă trebuie mai întâi să trecem în revistă soluţiile familiare sau deja încercate la respectiva problemă. Dacă acestea nu se pot aplica în situaţia prezentă începe un proces de căutare a unor idei noi, cele deja încercate fiind ignorate. După ce apare o idee nouă, se evaluează cât este de aplicabilă şi convenabilă. Dacă nu este destul de satisfăcătoare începe căutarea unei noi idei.

Așadar, în momentele în care dăm dovadă de creativitate nu apelăm numai la imaginaţie şi la emoţii, ci şi la gândire. Deşi este important să producem un număr cât mai mare de idei, este la fel de important şi să le judecăm critic şi să găsim modalităţile cele mai potrivite de a le pune în practică.

Pentru că sunt convinsă de valoarea creativității atât pentru copii cât și pentru adulți, cred că este util să vorbim în articolele următoare despre factorii de mediu care dezvoltă sau inhibă creativitatea şi despre modalităţile concrete prin care ne putem ajuta copiii să îşi manifeste creativitatea. Iar dacă vrei să îi oferi copilului tău o ocazie de a-şi dezvolta sistematic creativitatea, te invit la Atelierul de dezvoltare creativă a copilului!

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Joc de creativitate: Ce s-ar întâmpla dacă…? (0)
• Desenele copiilor între 6 şi 9 ani (2)
• Cum deseneaza copiii intre 5 si 6 ani? (7)

Odată, în drumul lui a apărut un bolovan mai mare, şi când a încercat să treacă cu bicicleta peste el, i-a sărit roata din spate. Văzând asta, mama lui s-a dus repede până în cel mai apropiat sat, ca să îi cumpere o roată nouă. A găsit una în târg şi i-a adus-o micului cangur. El a început să meargă iar, însă în curând în faţă i-a apărut un buştean mare. Micul cangur a încercat să treacă cu bicicleta peste el, însă a căzut şi s-a lovit şi bicicleta i s-a rupt de tot, de nu mai putea fi folosită. Spunând asta, băiatul pare a se întrista.

După o scurtă pauză, continuă: Mama l-a luat pe cangur pe bicicleta ei şi l-a dus în satul cel mai apropiat. Însă, şi aici vocea începe să îi tremure, mama trebuia să plece pentru că trebuia să muncească, şi nu ştia ce să facă cu micul cangur. Aşa că mama l-a lăsat într-o piaţă, că poate i se face cuiva milă de el şi îl ia acasă. Imediat, adaugă: Şi chiar l-a luat o bătrânică bună la suflet la ea acasă!

În ochii copilului apare o sclipire veselă, cât timp îşi continuă povestea: După 10 zile, mama s-a întors în acel sat, şi ştia că micul cangur este în casa bătrânei. Drept recunoştinţă că l-a luat pe băiat la ea acasă, i-a adus acesteia de mâncare un coş plin cu bunătăţi: ouă, pește, carne, brânză, etc. Bătrâna, care era săracă, s-a bucurat şi i-a spus mamei: Fii binecuvântată. Şi, pentru că a văzut că mama cangurului era bună la suflet, bătrâna, care avea puteri magice, a spus: Din cauză că eşti bună la suflet, îl voi face bine pe copilul tău. A pregătit o poţiune magică şi a turnat-o cangurului peste picioare, iar acesta s-a făcut bine. Surâzând, copilul spune: şi de atunci cangurul putea să facă tot ce îşi dorea şi era mereu fericit. Apoi, cu o faţa luminată, adaugă: şi de atunci mama lui îl lăsa uneori şi singur afară să se joace! 

Notă: deși este autentică, povestioara relatată de acest băiat a fost modificată ușor pentru a proteja identitatea acestuia. Lucru care nu ne împiedică să facem fel de fel de interpretări asupra felului în care se simte el, nu-i așa?

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Din lumea copiilor: Povestea norişorului de ploaie (0)
• Din lumea copiilor: O călătorie în Rai (4)
• Din lumea copiilor: Tigrul şi maimuţa (0)

Ce este Atelierul de dezvoltare creativă a copiilor? 

Acesta este o întâlnire de lucru cu copiii, prin care voi urmări sistematic dezvoltarea la aceștia a două abilități de bază: inteligența emoțională și creativitatea. Atelierul de dezvoltare creativă se va desfășura pe parcursul a două ore, începând cu data de 1 iunie. Tematica acestuia și modalitățile de lucru sunt adaptate în funcție de vârsta copiilor.

De ce să îţi aduci copilul la Atelierul de dezvoltare creativă?

Iată care sunt principalele beneficii pe care le poate avea copilul tău participând la acest atelier:

• Copilul învaţă să îşi exprime cu uşurinţă emoţiile
• El devine mai deschis faţă de ceilalţi copii
• Experimentează în grup diferite emoţii şi învaţă să şi le exprime
• Învaţă să coopereze şi să negocieze cu ceilalţi copii
• Învaţă să îşi exprime opiniile şi să îşi ceară drepturile ţinând cont de ceilalţi
• Copilul îşi dezvoltă încrederea în sine şi optimismul
• Copilul are ocazia să-şi facă prieteni noi într-o activitate care îi dezvoltă comunicarea
• Jocul este o modalitate minunată pentru copilul tău de a învăţa să respecte noi reguli.

Ce vom face la Atelierul de dezvoltare creativă?

Copiii vor învăța activ cum să își dezvolte creativitatea si inteligența emoțională. Printre metodele pe care copilul tău la va experimenta se numără:

• Jocuri de dezvoltare emoțională
• Metode art-creative (desen, colaj, modelaj)
• Jocuri de cooperare şi competiţie
• Activităţi de mişcare
• Jocuri de rol
• Activităţi distractive
• Dans

Detalii organizatorice

• Atelierul va fi organizat pe 3 grupe de vârstă: în prima grupă vor fi copii cu vârsta între 4 și 5 ani, în grupa 2 vor fi copiii cu vârsta între 6 și 8 ani, iar grupa 3 va fi formată din copiii cu vârsta între 9 și 12 ani.
• Durata unui atelier este de 2 ore.
• Prețul unul atelier este de 50 Ron.
• Pentru informații suplimentare și înscrieri, contactați-mă la adresa: ralucavasiliu.psiholog@gmail.com

Atenţie! La acest atelier încurajăm râsul în hohote, momentele de atentă concentrare, opiniile sincere, gândurile îndrăzneţe şi curiozitatea nestăvilită! Vă aștept!

Articole pe aceeaşi temă:

• Joc: Paşi spre viitor (1)
• Gânduri pentru Noul An (0)
• Joc de creativitate: Utilizari inedite ale obiectelor (2)

Când este bine să ne lăudăm copilul?

• Când are un rezultat deosebit, obţinut în urma unui efort susținut. Lăudându-ne copilul pentru efortul deosebit, îi arătăm că îi recunoaştem meritele şi marcăm într-un fel sau altul succesul lui.
• Când îşi exersează o abilitate nouă. În acest caz, laudele au rolul de a-i oferi copilului un feedback legat de progresele lui. Este necesar ca aceste laude să fie foarte specifice (bravo, ai învăţat repede să mergi pe bicicletă) şi să nu fie prea elogioase, pentru că încă nu există nici o reuşită notabilă.
• Când ne cere acest lucru. Bineînţeles, copilul nu va spune direct „Te rog laudă-mă”, însă va pune întrebări de genul: “Oare eu sunt cuminte”? „Ce crezi despre felul în care arăt?” „Cum mă descurc la citit?”. Când copilul este nesigur pe el sau descurajat, are nevoie de încurajarea noastră. Situația este mai delicată în momentul în care el ne cere să lăudăm o abilitate pe care nu o are (Să spunem de exemplu că nu se pricepe la citit însă ne întreabă dacă citește frumos). În acest caz este mai indicat să fim sinceri și să ne spunem părerea, însă într-un mod care să nu îl descurajeze. Putem spune: “Acum nu îți ies literele așa de bine, dar așa a fost pentru oricine la început. Vei vedea că pe măsură ce exersezi vei scrie tot mai frumos”.  

Cât de des este bine să ne lăudăm copilul?

Răspunsul la această întrebare depinde de momentul în care se află copilul în ceea ce priveşte formarea unor abilităţi.

• Când copilul începe un proces de învăţare, are nevoie de mai multe laude şi încurajări din partea noastră. Toate progresele trebuie notate, pentru că ele îi arată acestuia că este pe direcţia bună. În această etapă este indicat să lăudăm doar străduinţa lui şi nu rezultatul obţinut (pentru că altfel el nu va mai fi motivat să îmbunătăţească rezultatele).
• Când copilul este deja implicat într-un proces de învățare și începe să se perfecționeze, putem scădea treptat numărul laudelor. Ele vor fi necesare doar în momentele în care copilul face progrese vizibile și obține rezultate bune. Oricum, în mod firesc copilului îi va scădea interesul pentru laudele noastre și va fi interesat în primul rând să fie tot mai bun în ceea ce face.
• Nu este indicat să îl lăudăm pe copil pentru o abilitate pe care ştie să o facă foarte bine (“Bravo, mă bucur că ştii să scrii!“). Acest tip de laudă trezește mai degrabă suspiciunea copilului, care se întreabă care este intenția ascunsă în spatele acesteia.

Cum să ne lăudăm copilul?

• Adresează laude specifice, nu generale. Spune-i clar care este comportamentul pe care îl apreciezi la el. În loc să spui: “sunt mândru de tine” sau „ai fost cuminte” poți spune „sunt mândru de tine că ţi-ai făcut singur curat în cameră” sau „mă bucur că ai împărţit jucăriile cu ceilalţi copii”.
• Laudă acţiunea, nu persoana. Chiar dacă pare că lauda îşi pierde din putere, este mai indicat să spui: „Sunt bucuros că ai stat cuminte la masă” decât „Eşti o fetiţă cuminte”. Lăudând copilul pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce face îi transmiţi indirect un mesaj negativ de tipul: „Nu mai trebuie să faci nimic, pentru că aşa eşti tu mereu!”. În plus, copilul se va simți presat să se poarte într-un mod prestabilit de tine.
• Foloseşte lauda într-un mod personal. O laudă devine mai puternică când îl ajută pe copil să vadă emoţiile pe care le trezesc comportamentele lui în ceilalţi. Spre exemplu, în loc să îi spui: „Bravo, ai fost darnic cu sora ta” îi poţi spune: „Sunt foarte mândră de ţine când observ că eşti darnic cu sora ta”. În acest fel și relaţia dintre voi devine mai deschisă şi mai autentică.

Cum putem diminua efectele negative ale laudei?

Chiar dacă tu îţi lauzi în mod pozitiv copilul, este foarte posibil ca cei din jurul tău să nu facă la fel. De multe ori în jurul copilului se află bunici, bone, prieteni care îl laudă pe copil foarte elogios, îl învaţă să facă ceva doar de dragul recompensei sau îi creează o imagine exagerată despre sine. Din cauză că nu putem să îi schimbăm pe cei din jurul nostru, uite ce poţi să faci ca să diminuezi efectele negative ale laudelor altora asupra copilului tău:

• Învaţă-ţi copilul să se evalueze singur. După ce termină o activitate întreabă-l ce părere are despre rezultatul obţinut, cât de mult crede că s-a implicat în ea şi ce a învăţat nou. Cu cât copilul va avea o imagine mai realistă despre el, cu atât va fi mai puţin amăgit de laudele exagerate ale celorlalţi.
• Stimulează-i interesul şi curiozitatea pentru activităţile pe care le face. Chiar dacă el a ajuns să facă anumite lucruri pentru a fi lăudat de ceilalţi, totuşi îl poţi ajuta să găsească partea plăcută sau utilă a acestora. În timp, scopul este ca el să ajungă să facă acele activități din interes, curiozitate și dorința firească de a progresa.
• Arată-i care sunt neajunsurile generalizărilor. Spune-i că nu există copii întotdeauna cuminţi, aşa cum nu există copii mereu răi sau obraznici. Arată-i că există o diferenţă între un comportament rău şi un copil rău. În timp copilul îşi va da seama că etichetele pozitive (deştept, frumos, cuminte, bun) sau negative (rău, obraznic, prost) nu sunt adevărate, şi efectul acestora va scădea.

Dacă vei pune în practică sugestiile de mai sus, vei observa anumite lucruri interesante. În primul rând poate îţi vei da seama că nu toţi copiii sunt la fel de receptivi la laudă. Efectul laudelor pare a fi mai mare pentru copiii sociabili şi mai redus pentru cei mai retraşi. De asemenea, poate vei observa că cei mici sunt mult mai deschişi să primească laude faţă de copiii mai mari. Şi în plus, poate vei descoperi că pe măsură ce vei învăţa să îţi lauzi în mod benefic copilul, te vei pricepe tot mai bine la asta. Pentru că în fond, perseverența și efortul susținut asigură succesul, nu-i așa?

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Chiar e bine să ne lăudăm copiii? (0)
• De ce vor copiii tot mai multe jucarii? (8)
• Autocontrolul, o cheie a succesului în viață (3)

De-a lungul timpului, psihologii au încercat să înțeleagă de ce unii copii au o stimă de sine atât de scăzută. Una din concluziile la care au ajuns ei a fost că aceștia nu au fost destul de apreciați și lăudați de părinți. Așadar, ei le-au sugerat părinților și educatorilor să își laude și să își recompenseze cât mai des copiii. În timp însă, s-a dovedit că lauda nu este atât de benefică, ba chiar are unele efecte negative pe termen lung asupra copiilor. Chiar s-a afirmat că unele tipuri de laudă fac mai mult rău decât bine. În aceste condiții, poate te întrebi și tu care este diferența între laudele bune și cele nocive pentru copil, și cum este mai bine să ne lăudăm copiii.

Principala diferență între lauda bună și cea nocivă este dată de mesajul pe care îl transmitem copiilor atunci cand îi lăudăm. Te invit să înțelegi mai bine care sunt mesajele transmise prin intermediul laudei, precum și consecințele pe care acestea le pot avea asupra copiilor.

Exemple de laude nocive pentru copii:

1. Bravo! Normal că ai reușit, că doar întotdeauna ai fost deștept (frumos, bun, cuminte).

Iată una din cele mai banale dar și mai nocive tipuri de laudă, din simplul motiv că îi inoculează copilului ideea că succesul se datorează felului lui de a fi, și nu străduinței de a reuși. În mintea copilului se creează o legătură între succes și stima de sine. El gândește așa: ”dacă am succes sunt deștept, dar dacă cumva nu reușesc înseamnă că sunt prost”. În consecință, acest copil va avea o teamă mare de eșec, pentru că eșecul reprezintă dovada faptului că nu este deștept (sau frumos, bun, cuminte). În cazul unei nereușite, stima de sine a acestui copil se prăbușește, el simțindu-se fără valoare.

Pentru a evita eșecurile, copilul va avea tendința să joace “la sigur”, adică va alege problemele mai simplu de rezolvat și nu provocările, pentru că acestea pot însemna și eșecuri mari. De asemenea, el se va descuraja ușor și va evita activitățile la care nu s-a descurcat bine.

 2. Uite așa trebuie să te porți mereu!

Cel mai des folosim laudele pentru a le transmite copiilor noștri tot felul de așteptări față de ei. Folosind în acest fel lauda, noi deplasăm interesul copilului de la a rezolva bine sarcinile la a ne face nouă pe plac. În timp, copilul va învăța să facă lucrurile mai ales de dragul aprobării celorlalți și nu din plăcere sau pentru a se perfecționa. Astfel, când nu mai este apreciat pentru ceea ce face, nici nu va mai face respectivele activități.

Încercând mereu să obțină laude de la ceilalți, copilul va avea tendința să își ascundă micile nereușite sau să le arate celorlalți doar părțile sale pozitive. Foarte mulți copii care au un comportament duplicitar încearcă de fapt doar să se ridice la înălțimea așteptărilor părinților.

 3. Ești cel mai minunat (ești special, ești cel mai frumos din lume, etc.)

Laudele elogioase și nerealiste sunt interpretate de către copii ca semne de ipocrizie, aceștia devenind suspicioși când le aud. Copiii pot realiza destul de devreme că uneori lauda este folosită ca metodă de manipulare din partea adulților. În loc să îl ajute, această laudă îl stingherește sau îl irită pe copil, care va căuta să se îndepărteze de cel care îl laudă.

În plus, chiar dacă l-am convinge pe copil că este cel mai grozav, nu am face decât să îi asigurăm o mare dezamăgire mai încolo, când va afla singur că uneori nu este chiar atât de special.

 4. Ești cel mai deștept dintre colegii tăi (Ești mai bun decât fratele tau, ești mai frumoasă decât prietena ta, etc.)

Chiar dacă această laudă poate fi măgulitoare pentru copil, ea îi induce ideea de competiție față de ceilalți. El va avea tendința să fie  invidios atunci când alți copii au succes. Acest copil va crede că performanțele sale sunt mai mici dacă și ceilalți obțin aceleași performanțe ca și el. În consecință, el va încerca să fie mereu primul, și eșecurile vor fi trăite ca înfrângeri. De multe ori însă acest tip de laudă îl stingherește pe copil și îl face să se simtă prost față de ceilalți.

În ceea ce privește laudele pozitive, iată ce tipuri de mesaje benefice pe termen lung transmit ele:

Exemple de laude benefice pentru copii:

1. Bravo! Ai reușit pentru că te-ai străduit foarte mult!

Acest tip de laudă face minuni pe termen lung, pentru că îi transmite copilului un mesaj foarte important: dacă vrei să reușești, va trebui să te străduiești și să nu te dai bătut! Această atitudine îl va ajuta pe copil în momentele în care se va lovi de dificultăți. În loc să se teamă de eșec sau să se descurajeze, el va persevera pentru a-și atinge scopurile. Pentru el eșecul nu va fi decât o parte firească a procesului de învățare și nu îi va scădea cu nimic stima de sine. El va înțelege că succesul nu se datorează calităților înnăscute ci a celor dobândite în urma exercițiului.

Un copil care știe că este premiant nu pentru că s-a născut deștept ci pentru că este foarte silitor se va simți mai mulțumit decât un copil care crede că rezultatele bune la învățătură se datorează unor capacități pentru care nu a facut nimic.

2. Mă bucur pentru succesul tau!

Unul din cele mai dureroase momente pentru copil este când strădaniile sale nici măcar nu sunt observate de către ceilalți. Copilul este motivat în primul rând de dorința de a-și mulțumi părinții. Pentru el, orice efort merită atâta timp cât este observat. Părinții care apreciază străduințele copilului îl încurajează pe acesta să continue. Dacă teama de eșec îl face pe copil să abandoneze sarcinile prea grele, dorința de a avea succes îl motivează să persevereze când dă de greu.

De asemenea, cand copiii au un succes, este important să aibă cu cine să împartă bucuria de a reuși. Când observă că și ceilalți se bucură pentru el, satisfacția lui crește și mai mult.

Dincolo de mesajul transmis de laudele noastre, este foarte important și felul în care îi lăudam pe copii precum și momentul în care o facem. O laudă spusă într-un moment nepotrivit poate să isi piarda din eficiență sau chiar să aibă un efect opus. Așadar, urmează ca în articolul următor să vorbi despre cum să îți lauzi copilul într-un mod benefic pentru el.

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Cum să-ți lauzi copilul într-un mod benefic (1)
• Pedeapsa: un rău necesar (12)
• Despre parintii autoritari (5)

Vârsta potrivită: peste 4 ani

Materiale necesare: foi de hârtie, creioane colorate.

Ce trebuie făcut:

• Pe o foaie de hârtie scrie denumirea unor emoții, astfel: dacă micuțul tău are mai puțin de 7 ani, scrie cuvintele: bucurie, tristeţe, furie, curaj, frică, iubire. Dacă este mai mare de 7 ani adaugă și emoții mai complexe, cum sunt: liniște, nerăbdare, entuziasm, plictiseală, curiozitate, optimism, gelozie, etc.  Pe o altă foaie de hârtie desenează o inimioară mare.
• Ca introducere, spune-i micuţului tău că în inima fiecăruia din noi se află foarte multe emoţii, pe care le trăim mai des sau mai rar. Dacă fiecare emoţie ar avea o culoare, inima noastră ar fi plină de culori, care se schimbă mereu.
• Spune-i copilului să aleagă câte o culoare pentru fiecare emoţie scrisă pe hârtie. Apoi, propune-i să îşi imagineze cum ar arăta inima lui dacă ar fi colorată cu aceste culori.
• Invită-l pe copil să aleagă o emoție și să se gândească unde anume ar vrea să apară ea în inimioară. Spre exemplu, un copil poate spune: “Vreau mai întâi să desenez iubirea aici, în partea de sus”. Roagă-l să delimiteze o porțiune în interiorul inimioarei pe care să o coloreze cu culoarea respectivei emoții. Roagă-l să spună în ce momente trăiește el cel mai intens respectiva emoţie.
• Rând pe rând, folosiți toate creioanele care desemnează emoțiile și umpleți inimioara cu culori. Aminteşte-i copilului faptul că trebuie ca în inimioară să apară toate emoțiile, pentru că şi în viaţa de zi cu zi fiecare din noi le trăim pe toate, chiar dacă pe unele le trăim mai rar şi pe altele mai des.
• După ce a terminat desenul, întreabă-l pe micuț dacă îi place inimioara desenată sau dacă vrea să schimbe ceva la ea. Permite-i să facă orice modificări dorește.

Bine de ştiut:

• Acest joc este o modalitate foarte simplă de a-ţi da seama care sunt emoţiile pe care copilul tău le trăieşte cel mai des (fiind cele pe care el le-a desenat primele şi care ocupă cel mai mare loc în inimioară). De asemenea, poţi să îţi dai seama care este proporţia între emoţiile pozitive şi cele negative pe care le trăieşte micuţul. În mod normal, toţi copiii desenează emoţiile pozitive mai mari şi mai în centru față de cele negative.
• Este firesc ca unii copii să afirme că ei nu simt în inima lor decât iubire sau bucurie. Dacă şi micuţul tău zice la fel, spune-i că oamenii trăiesc toate emoţiile, chiar dacă pe unele le simt foarte rar. Făcând loc în inimioară şi emoţiilor negative, copilul poate înţelege că acestea sunt acceptabile şi nu este nimic ciudat să le simtă. A accepta emoţiile copilului nu înseamnă a încuraja exprimarea nepotrivită a acestora! Este bine să le spunem acest lucru și lor.

Inimioara emoțiilor te poate ajuta mai ales în momentele în care nu prea știi ce este în inima copilului tău sau atunci când crezi că și lui i-ar prinde bine să își deschidă inima în fața ta. Iar eu vă doresc din inimă un joc plăcut!

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Joc: Propria mea poveste (1)
• Joc: Decoraţiuni magice de Crăciun (6)
• Joc: Recunoaște emoția! (1)

Cele 9 trăsături de temperament ale copiilor

1. Nivelul de energie. Urmărind proporţia între perioadele în care copilul tău este activ şi cele în care este inactiv, îţi poţi da seama de cât de mare este “rezervorul” lui de energie. Astfel, un copil energic se va transforma într-un adult cu mari resurse de energie pe când unul mai puţin energic va obosi mai uşor.
2. Adaptabilitatea. Copiii se întâlnesc la tot pasul cu situaţii noi. Unii dintre ei îşi modifică comportamentele cu uşurinţă şi se adaptează repede schimbărilor, pe când altora le ia mai mult timp să se obişnuiască cu noul. Copiii adaptabili au toate şansele să devină adulţi flexibili, pe când cei mai puţin adaptabili vor prefera activităţile previzibile şi nu se vor simţi în largul lor într-un mediu foarte schimbător.
3. Tendința de apropiere sau de retragere. Atunci când li se prezintă o jucărie sau o persoană nouă, unii copii zâmbesc şi întind mâinile entuziasmaţi, pe când alţii le ignoră sau le împing într-o parte. Ajunşi adulţi, copiii cu tendinţa de apropiere sunt mai deschişi spre lucruri și activități noi, pe când cei cu tendinţa de retragere vor fi mai reticenţi când apare ceva neaşteptat (asta nu înseamnă că ei nu vor încerca lucruri noi, ci doar că prima reacţie va fi mai rezervată).
4. Intensitatea reacţiilor. Atunci când se exprimă, unii copii o fac foarte energic (plâng tare, ţipă, sar în sus de bucurie) pe când alţii au reacţii moderate sau reduse. Adulţii care râd tare, sunt zgomotoşi, se înfurie peste măsură, roşesc puternic, au avut şi în copilărie aceleaşi reacţii intense ca şi în prezent.
5. Calitatea dispoziţiei. Unii copii sunt binedispuşi în majoritatea timpului și râd cu ușurință, pe când alţii par mereu gata să izbucnească în plâns. Această înclinație de a trăi mai mult emoții pozitive sau negative se va păstra toată viața. Bineînțeles, și cei care au o dispoziție negativă vor avea momente de bucurie și veselie, însă în momentele obișnuite vor înclina spre emoții mai puțin plăcute.
6. Pragul de răspuns. Copiii diferă foarte mult în privinţa sensibilităţii la schimbările din mediu: dacă unii din ei pot dormi netulburaţi şi într-un mediu gălăgios, alţii sunt deranjaţi chiar şi de zgomotele de fineţe care se petrec în jurul lor. Sensibilitatea la zgomotele din mediu rămâne neschimbată în timp, și acesta este motivul pentru care unii adulți nu se pot obișnui cu mediile neprielnice (foarte gălăgioase, cu lumină puternică, unde este prea cald sau prea frig, etc). 
7. Distractibilitatea. Aceasta se referă la uşurinţa cu care copilul este distras de stimulii din jur. Copiii uşor de distras, dacă nu fac eforturi de a se concentra, pot să aibă probleme cu menţinerea atenţiei într-o sarcină de lucru. De aceea, este de dorit ca părinţii acestora să depună mai multe eforturi în a-i învăţa pe micuţi să îşi menţină atenţia într-un singur loc.
8. Durata şi persistenţa atenţiei. Atunci când realizează o activitate şi apare un obstacol, unii copii au tendinţa de a o abandona pe când alţii sunt mai perseverenţi. Deşi persistenţa atenţiei este în mare parte înnăscută, ea poate fi educată. Este de dorit ca cei care au tendinţa de a abandona activităţile dificile să înveţe să îşi concentreze atenţia pe o perioadă cât mai lungă de timp.
9. Ritmicitatea şi previzibilitatea. Unii copii mănâncă sau dorm ca după ceas, alţii au un ritm mai puţin previzibil. Fiind adulţi, copiii cu ritm constant se simt mai bine când au un program bine stabilit, şi nu le fac bine schimbările de ritm. Ceilalţi nu sunt aşa de deranjaţi când îşi schimbă rutinele zilnice.

În funcție de felul în care se manifestă aceste 9 trăsături, putem să realizăm o împărțire a copiilor în 3 tipuri temperamentale principale.

Cele 3 tipuri principale de temperament ale copiilor

1.Copilul cuminte 

Acesta este copilul care zâmbește mult și nu este iritat de factorii stresanți din mediu. El are un ritm biologic regulat și în momentele în care este activ se concentrează la activitatea pe care o face. Când se află într-o situație nouă el nu se pierde cu firea, ba chiar este curios și dornic să exploreze. Schimbările îi plac și se adaptează ușor la nou.

2. Copilul dificil

Acest micuț nu are un ritm constant de somn și foame. El are o dispoziție predominant negativă, plângând cu ușurință și din cauze minore. Când se află într-un mediu stresant devine irascibil sau speriat. Având un prag de răspuns foarte coborât, el este foarte sensibil la schimbările din mediu, pe care le trăiește ca fiind neplăcute.

3. Copilul greu de pornit

Acesta se adaptează greu la schimbare și are tendința de a se retrage din calea jucăriilor sau persoanelor. Atunci când este într-un loc familiar, el este prietenos și liniștit.

Dacă nu îți regăsești copilul în niciuna din aceste 3 tipologii, nu ai de ce să te îngrijorezi. Se pare că 35% dintre copii au un tip mixt de temperament, care rezultă dintr-o combinație inedită a celor 9 trăsături temperamentale pe care le-am descris mai sus.

Observând cum se manifestă aceste 9 trăsături la copilul tău, îți poți face o imagine destul de clară a lui în viitor. Dacă ești mulțumit de această imagine, nu rămâne decât să îl încurajezi pe micuț să se exprime așa cum este. Dacă sunt anumite aspecte care nu te mulțumesc, trebuie să știi că ele pot fi educate. În fond, tot ceea ce este înnăscut poate fi bună măsură corectat, chiar dacă asta presupune mai mult efort din partea ta.

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Copilul de 2 ani: îngeraș sau drăcușor? (4)
• Ce presupune educarea copilului de doi ani? (1)
• Cum să treci peste crizele de împotrivire ale copilului de doi ani? (0)

De această dată însă, una din flori poate să vorbească şi devine un personaj. Fetiţa alege ca floare vorbitoare a patra floricică, aflată aproape în mijlocul foii, cu nimic deosebită faţă de celelalte. Spune că ea este o floare care stă pe câmp împreună cu prietenele ei. Ea stă şi creşte, spune fetiţa fără nici un pic de entuziasm. Spune că floarea se simte puţin înghesuită de celelalte flori de pe câmp. Ele, deşi sunt foarte aproape de floricică, se uită numai la soare şi la fluturaşi, şi nu prea vorbesc cu ea.

Luând culoarea verde, fetiţa măreşte puţin frunzele floricelei şi spune: dar ea are frunzele mai lungi ca celelalte şi poate să le atingă şi să le întrebe: Heei, ce faci? Iar celelalte flori spun, răstite: Ia mai lasă-ne în pace, nu vezi că stăm la soare? Pleacă de aici! Cu o undă de furie în voce, fetiţa adaugă: şi floricica le zice: Ba voi să plecaţi de aici, nesuferitelor! Sunteţi nişte urâte şi nişte rele!

Între timp, frunzele floricelei au devenit mari şi accentuate. Continuând să coloreze apăsat, fetiţa spune: şi celelalte flori au hotărât să o ciupească de frunze pe floricică pentru că le deranja. Dar frunzele creşteau la loc şi erau şi mai mari! Ia uite ce mari creşteau! spune ea, măzgălind foaia de-a binelea.

Oprindu-se din desenat, fetiţa se uită la floricica ei. Stă o clipă pe gânduri şi apoi spune: și floricica se făcea în fiecare zi tot mai mare şi mai rea şi atunci celelalte flori au chemat-o pe mama ei să vină şi să o ia acasă. Mama a venit şi i-a spus să stea cuminte, că se supără celelalte flori pe ea. Intrând în rolul floricelei, fetiţa ia poziţie de drepţi şi spune: Bine mami! Şi apoi, chicotind, se apleacă spre urechea mea şi îmi spune în șoaptă: şi floricica i-a spus florii de lângă ea, cu care era prietenă mai bună: haide să nu fim cuminţi şi să le înţepăm și noi pe celelalte flori!

Notă: deși este autentică, povestioara relatată de fetiță a fost modificată ușor pentru a proteja identitatea acesteia. Lucru care nu ne împiedică să facem fel de fel de interpretări asupra felului în care se simte ea, nu-i așa?

(sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• De ce fac copiii crize de furie? (2)
• Crizele de furie ale copilului (20)
• Ce amplifica agresivitatea copilului? (1)

Ce este autocontrolul?

• Autocontrolul este o capacitate care se formează în timp și pe care fiecare dintre noi o avem mai mult sau mai puțin dezvoltată. În principal, când vorbim despre controlul propriei persoane, ne referim la 3 lucruri: la capacitatea de a ne ține în frâu poftele și impulsurile de moment, la stăpânirea propriilor reacții emoționale și la capacitatea de a amâna o recompensă și de a continua o activitate mai puțin plăcută.
• Pentru a putea vorbi despre un autocontrol sănătos trebuie să fim atenti să nu cădem în extreme. Atât lipsa autocontrolului cât și prezența lui în exces sunt nesănătoase pentru copil. Lipsa autocontrolului înseamnă impulsivitate, reacții imprevizibile, incapacitatea de a duce la bun sfârșit o anumită activitate. Autocontrolul în exces înseamnă rigiditate, lipsa de spontaneitate,  inhibitie.

De ce este bine ca micuții să îşi poată controla impulsurile?

În ultima vreme, tot mai multe studii scot în evidență importanța autocontrolului în viața copiilor. Avantajele dobândirii unui autocontrol sănătos se observă atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Având în vedere importanța autocontrolului în viața noastră, cercetătorii l-au numit o cheie a succesului în viață. Iată care sunt principalele avantaje pe care au cei care au un autocontrol sănătos:

• În prima parte a vieții autocontrolul stimulează dezvoltarea intelectuală a copilului. Iată de ce: orice copil are și dorințe inacceptabile (dorința de a distruge, de a răni pe cineva, de a umili, etc). Copilul care știe că nu își poate manifesta aceste dorințe direct va trebui să găsească strategii mai acceptabile de a şi le satisface. Spre exemplu, un copil căruia nu i se permite să îi lovească pe alţii când este furios va găsi alte modalităţi de a-şi descărca furia (prin cuvinte, printr-un joc în care se luptă imaginar cu cineva, etc.). În felul acesta el este mai stimulat să îşi dezvolte imaginaţia, creativitatea, gândirea şi limbajul, adică să se dezvolte intelectual.
• Micuţul care reușește să nu se lase copleșit de emoţii poate să ia decizii mai raţionale şi să facă alegeri mai bune decât cel care ia decizii bazate pe emoţiile de moment.
• Copilul care are capacitatea de a-şi amâna plăcerea de moment se poate implica în activităţi care presupun efort (și care de obicei sunt mai neplăcute), însă care sunt importante pe termen lung. De aceea, şcolarii care au un nivel mai ridicat al autocontrolului obţin rezultate mai bune la învăţătură decât ceilalţi copii.
• Ajunşi la adolescenţă, copiii cu un bun autocontrol sunt mai puţin înclinaţi spre comportamente de risc (consum de droguri, alcool, promiscuitate sexuală, violenţă), şi riscul să abandoneze şcoala este mult mai mic.
• Cele mai importante avantaje ale autocontrolului se observă pe termen lung: cercetările realizate pe o perioadă de 30 de ani au arătat că micuţii care au o bună capacitate de auto-control vor avea o stare mai bună de sănătate (fiind mai puţin predispuşi la dependenţa de alcool, tutun, droguri şi mai puţin supraponderali), se vor descurca mai bine în situaţii de stres, vor fi mai satisfăcuţi în viaţă, şi chiar şi salariile lor vor fi mai mari. De asemenea, aceştia vor fi mai puţin înclinaţi către comportamente de delicvenţă şi criminalitate.

Aşadar, dacă un copil dobândeşte o bună capacitate de autocontrol, acest lucru îi va influenţa în bine toată viaţa!

Care sunt etapele dobândirii autocontrolului?

Capacitatea de autocontrol nu apare peste noapte, ci este rezultatul unui proces care se desfăşoară în timp, începând cu cel de-al doilea an de viaţă.

• În primul an de viaţă copilul este incapabil să îşi amâne impulsurile sau nevoile, şi orice încercare de a-l disciplina sau de a-l face să urmeze un anumit program este sortită eşecului şi este nesănătoasă pentru el.
• Între unu și doi ani, când copilul începe să exploreze, invariabil se va lovi de interdicţii din partea părinţilor, menite să îl ferească de accidente (nu băga degetele în priză, nu fugi pe stradă, etc). Copilul nu este în stare să le înţeleagă, pentru că nu-şi dă singur seama de pericolele din jur. În plus, impulsul de a explora este foarte puternic şi nu poate fi amânat. Așadar, copilul nu este încă pregătit să se controleze sau să respecte de bună voie regulile și interdicțiile exterioare.
• Copilul de doi ani începe treptat luarea în stăpânire a propriilor impulsuri. Motorul care îl face pe acesta dornic de a se controla este reprezentat de dorinţa de a le face pe plac părinţilor şi teama de a nu le pierde iubirea. Fiind presat de propriile impulsuri, pe de o parte, şi de interdicţiile exterioare, pe de altă parte, copilul caută modalităţi mai bune de a-și descărca impulsurile interzise (de exemplu bate o păpuşă în loc să îşi bată frăţiorul). Aceasta este perioada în care se dau cele mai aprige bătălii între impulsurile de nestăpânit ale copilului și cerințele lumii exterioare. Uneori copilul reușește să se abțină, alteori pur și simplu nu se poate controla și face lucruri care știe că sunt interzise.
• La trei ani copilul începe să interiorizeze interdicţiile din exterior, spunându-și singur ce nu are voie să facă (îl poți auzi uneori cum își spune cu voce tare: trebuie să fii cuminte). Chiar dacă nu înţelege prea bine de ce nu are voie să facă anumite lucruri, el va respecta regulile ca să nu îi supere pe ceilalți. Odată cu dezvoltarea vorbirii, copilul este tot mai capabil să folosească cuvintele ca mod de a-și descărca tensiunile și agresivitatea. Astfel, când se ceartă cu un copil, în loc să lovească el își arată supărarea cu ajutorul limbajului.
• După 3 ani copilul începe să înţeleagă legăturile de tip cauză-efect din jur. Acum el înţelege mai bine rolul anumitor reguli precum și consecințele logice ale nerespectării acestora.  El are o capacitate mai mare de a coopera cu părinții și de a negocia anumite reguli. De asemenea, el începe să își exprime impulsurile interzise prin desen, povești, jocuri.
• După 4 ani copilul incepe să se simtă vinovat pentru anumite lucruri pe care le-a făcut. Vinovăţia, dacă nu este excesivă, este un semn că micuțul îşi dă seama de greşelile lui şi că şi-a interiorizat regulile. Copilul deja începe să-şi formeze conştiinţa morală (ce este bine să faci, ce înseamnă bunătatea, întrajutorarea, egoismul, etc).  Încetul cu încetul el va învăţa modalităţi tot mai potrivite de a se descurca cu propriile impulsuri. Din acest moment autocontrolul este aproape format, urmând a se perfecţiona în timp.

În drumul dobândirii autocontrolului atât părinţii cât şi copiii trebuie să facă faţă la numeroase provocări. Părinţii trebuie să găsească o linie de mijloc în ceea ce priveşte impunerea interdicţiilor și să își adapteze permanent metodele de educație în funcție de particularitățile vârstei copilului. Ei trebuie să fie fermi când vine vorba de respectarea regulilor, dar și rezonabili cu numărul si dificultatea regulilor impuse. Copiii trebuie să se lupte cu ei înşişi şi să renunţe la unele plăceri. Însă viaţa ne arată că recompensa pentru aceste eforturi va merita din plin!

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Ce presupune educarea copilului de doi ani? (1)
• Gânduri pentru Noul An (0)
• Cum să îți pregătești copilul pentru școală (5)

1. Începe să îşi dezvolte conştiinţa morală

Începând de la 2-3 ani copilul îşi face o idee despre ce este bine şi rău, şi se străduiește să facă cât mai multe lucruri bune. Pentru el este foarte important să le arate adulţilor că cunoaște şi respectă regulile. De aceea, ori de câte ori vede că cineva încalcă o regulă el le semnalizează adulţilor că a observat acest lucru. În acest caz, mesajul copilului atunci când pârăște este: Uite, eu ştiu care sunt regulile, şi, spre deosebire de ceilalţi, eu le urmez!

Ce trebuie făcut?

• Pe copilul de câţiva ani care pârăște nu îl interesează ca ceilalţi să fie pedepsiţi, ci doar să îi transmită adultului faptul că a observat o neregulă. Aşadar, cel mai bine este să îi spui micuţului: Mă bucur că ştii că nu e voie să…. Astfel, el va fi mulţumit să vadă că îi apreciezi efortul de a respecta regulile.

2. Nu ştie cum să rezolve conflictele cu ceilalţi

Pârâtul este un fenomen foarte des întâlnit la preşcolari, pentru că ei încă nu ştiu cum să aplaneze conflictele care apar între ei. Copilul apelează la un adult ca să îi rezolve problema şi să facă dreptate.

Ce trebuie făcut? 

• În loc să dai vina doar pe unul dintre copii, pune accent pe partea de responsabilitate a fiecăruia din ei. Foloseşte conflictele dintre copii ca pe ocazii de a-i  învăţa să se împace singuri. Cheamă-i pe amândoi şi spune-le că vrei ca ei să se împace. La început tu vei fi cel care îi va împăca, însă treptat rolul tău va fi din ce în ce mai mic.
• Pentru a nu-l încuraja pe micuţ să pârască în continuare, nu îl pedepsi pe celălalt copil imediat, ca urmare a faptului că a fost pârât. Dacă copilul observă că tu iei decizii doar pe baza spuselor lui, va crede că are putere asupra ta și a acțiunilor tale.

3. Are nevoie de atenţie

Când copilul îşi face un obicei în a pârî pe oricine, indiferent cât de grave sunt faptele celorlalţi, este posibil ca el să vrea să îţi atragă atenţia. Pârâtul este în acest caz o modalitate de a intra în vorbă cu tine.

Ce trebuie făcut?

• Acordă-i atenţie copilului mai ales în momentele în care face ceva bun. Astfel, când va dori să îți atragă atenția va face ceva util și folositor, în loc să pârască.
• Atunci când vine să îi pârască pe ceilalți nu intra în amănunte cu întrebări de tipul: Cum s-a întâmplat? Cine a început? A cui este vina? Este clar că micuţul va da toată vina pe ceilalţi şi în plus se va bucura că i se acordă atenţie când pârăşte.
• Spune-i foarte clar că nu vrei să îţi spună ce fac ceilalţi, decât dacă fac ceva periculos. De câte ori copilul vine la tine să pârască, întreabă-l dacă fapta acelui copil chiar este periculoasă (dacă nu știe răspunsul, îi poți explica tu cât este de periculoasă respectiva faptă). Arată-ţi dezaprobarea când vine la tine pentru a-ţi spune toate greşelile minore ale celorlalţi.

4. Vrea să se răzbune sau să îi pedepsească pe ceilalţi

Copiii care sunt deja la şcoală ştiu că a pârî doar de dragul de a face rău cuiva este un lucru rău. Când un copil mai mare de 7 ani îşi pârăşte intenţionat un coleg pentru ca acesta să fie pedepsit, este un semn că are resentimente şi apelează la adult ca mijloc de răzbunare. Cel mai probabil el are probleme în relaţia cu ceilalţi, simţindu-se respins sau marginalizat. De multe ori între el şi cel pe care îl pârăşte este o aprigă competiţie, fiecare dorind să îl descalifice pe celălalt în ochii adultului. Pârându-l, copilul încearcă să câştige o poziţie superioară faţă de acesta.

Ce trebuie făcut?

• Un copil care îşi pârăşte colegii are toate şansele să fie exclus din grup şi marginalizat, ceea ce duce la şi mai multe resentimente şi complexe de inferioritate din partea lui. De aceea, este foarte important să îl descurajezi când pârăște. În primul rând nu trebuie să intri în capcana de a-i da dreptate şi de a-l pedepsi pe cel pe care îl pârăşte. Mai bine, propune o întâlnire şi cu celălalt copil pentru a clarifica lucrurile.
• De câte ori poţi dă-i ocazia să participe la activități comune cu ceilalți, pentru a se integra mai mult în grup. Ajută-l să învețe cum să își pună în valoare calitățile, atunci când este într-un grup.
• Descurajează competiţia dintre copii şi recompensează-i atunci când se ajută reciproc.

5. Este îngrijorat pentru ceilalţi

De multe ori copiii sunt bine intenţionaţi şi îi spun adultului doar lucrurile care îi îngrijorează la ceilalţi copii. În acest caz nu vorbim despre a pârî ci despre a informa adultul despre situaţiile periculoase. Iată ce poţi face pentru a încuraja acest comportament:

Ce trebuie făcut?

• În momentul în care formulezi regulile importante (care se referă la evitarea pericolelor sau la anumite acțiuni grave cum sunt furtul, folosirea de droguri, agresarea celorlalți, etc), spune explicit că orice copil are obligaţia să raporteze adulţilor încălcarea de către ceilalţi a acestor reguli. Astfel, copilul nu se va simţi un pârâcios dacă spune adulţilor ce lucruri grave sau periculoase fac ceilalţi.
• Învaţă-i pe copii să facă diferenţa între greşelile grave şi cele minore pe care le fac ceilalţi. Dacă un copil bine intenţionat vine şi raportează o greşeală minoră a altcuiva, mulţumeşte-i şi spune-i că pe viitor nu este necesar să îți mai spună când observă respectiva greşeală.

6. Imită adulţii

Copiii care observă că şi adulţii îi bârfesc pe ceilalţi cred că acest lucru este acceptabil şi normal. În consecinţă ei vor povesti mai ales lucrurile rele pe care le fac ceilalţi.

Ce trebuie făcut?

• Chiar dacă îi spui copilului că nu are voie să pârască, el va continua să o facă dacă observă că şi tu faci la fel. Mai întâi va trebui să renunţi tu la acest obicei şi apoi îi poţi cere şi copilului să facă acest lucru.

Poate te întrebi cum anume îţi poţi da seama care din cauzele de mai sus i se potrivesc copilului tău. Ca să afli răspunsul va trebui să fii atent la sentimentele pe care le are copilul tău când vine să pârască. Este mândru de el că e un copil bun? Are nevoie să fie băgat în seamă? Se simte neputincios sau furios în urma unei cerţi? Se simte marginalizat şi plin de resentimente? Este îngrijorat pentru ceilalţi? Învăţând să îl asculţi, vei şti cum să procedezi cel mai bine.

Indiferent cât de mult descurajezi acest comportament, în anumite momente copilul tău tot îi va pârî pe ceilalţi. Acestea vor fi însă excepţii. Pe măsură ce copilul va fi tot mai capabil să se descurce în relaţiile cu ceilalţi, el va apela tot mai rar la ajutorul tău. Însă va şti că ori de câte ori are o problemă vei fi acolo pentru el.

(Sursa foto)

Articole pe aceeaşi temă:

• Autocontrolul, o cheie a succesului în viață (3)
• Învață-ți copiii să depășească rivalitatea dintre ei (1)
• Pregătește-ți copilul pentru grădiniță (1)