Competiţia dintre copii: de dorit sau de evitat?

Alexia încearcă din răsputeri să ia note mai mari decât colega ei de bancă. Luca a ieşit campion judeţean la şah şi acum se pregăteşte să intre în campionatul naţional. David se ia mereu la întrecere cu Matei, care aleargă cel mai repede în parc. Ce crezi, sunt aceşti copii fericiţi? Sunt ei relaxaţi? Este stima lor de sine ridicată? Au ei performanțe mai bune? Cu alte cuvinte, faptul că se află mereu în competiţie îi ajută pe aceşti copii cu ceva sau, dimpotrivă, le face mai mult rău?

Ca şi copil, sigur ai auzit fraze de genul: Colegul tău de ce poate lua 10 şi tu nu poţi? De ce nu eşti şi tu la fel de cuminte ca fratele tău? Ia să văd, care din voi este mai ascultător? Încă de mic ai fost comparat cu fraţii tăi, a trebuit să iei note mai bune ca unii colegi şi ţi s-a spus să fii şi tu ca şi cutare copil (pe care, bineînţeles, ai ajuns să-l urăşti). Când ai mai crescut a trebuit să concurezi cu colegii tăi pentru premii sau pentru un loc la liceul dorit. Dacă ai făcut un sport de performanţă, ai mâncat competiţie pe pâine.

Din păcate însă, sunt şanse mari să fi trăit aceste situaţii de competiţie mai degrabă ca experienţe stresante sau umilitoare, în niciun caz plăcute. Nu e de mirare de ce, când vine Alfie Kohn şi-ţi spune cum competiţia este mereu rea şi ar trebui eliminată, îi dai dreptate. Nu e de mirare nici de ce îţi vine să critici sistemul de învăţământ, care pune accentul exagerat pe competiţie în locul cooperării şi de ce vrei să faci orice ca să elimini competiţia din viaţa copilului tău.

Competiţia este văzută într-o lumină atât de negativă pentru că de cele mai multe ori este folosită într-un mod total dăunător pentru copil. Hai să vedem mai exact care sunt principalele situaţii în care competita este folosită într-un mod greşit, şi deci merită să dispară.

Când este competiţia dăunătoare?

• Când este impusă din exterior. De cele mai multe ori copilul nu alege să intre într-o situaţie de competiţie, ci este împins spre ea de părinţi sau de sistemul de învăţământ. Copilul obligat să intre în competiţie o va face fie din teama de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi, fie din frica de eşec, fie pentru a le face pe plac celorlalţi (care îşi îndeplinesc propriile ambiţii prin intemediul copilului). Precum vezi, în acest caz nu e nici urmă de interes sau dorinţă de perfecţionare din partea copilului. Competiţia, care ar avea ca principal scop motivarea copilului, nu reuşeşte în acest caz decât să-l streseze şi să-l îndrepte spre o direcţie impusă de ceilalţi, pe care el nu o doreşte de fapt. Dacă ar putea alege, copilul forţat să intre în competiţie ar renunţa la ea în secunda doi şi s-ar simţi mult mai eliberat.
• Când deteriorează relaţiile cu ceilalţi. Unul din marile inconveniente ale competiţiei este că îl face pe copil să îi vadă pe ceilalţi ca pe adversari care trebuiesc învinşi și nu ca pe potenţiali prieteni. Această mentalitate îl împiedică pe copil să aibă relaţii de cooperare cu ceilalţi şi de multe ori introduce o atmosferă tensionată, ostilă între ei. Nu e de mirare de ce unii copii extrem de competitivi sunt evitaţi de cei din jur, care nu doresc mereu să-şi măsoare forţele sau să fie dominați.
• Când amplifică teama de eşec. Prin definiţie, în urma competiţiei unii câştigă şi alţii pierd. Evident, situaţia de pierzător nu este plăcută, orice ai face. Însă pentru unii copii eşecul este ceva de-a dreptul insuportabil, pentru că se asociază cu sentimentul lipsei de valoare şi cu teama de a pierde iubirea celorlalţi. Din cauza fricii de eşec copiii se vor bloca în situaţiile de competiţie şi deci vor acumula eşecuri şi mai mari. Astfel, pentru aceşti copii, competiţia nu este un prilej de a-şi pune în valoare calităţile ci o condamnare la acumularea de noi eşecuri şi dezamăgiri.
• Când este nedreaptă. Din dorinţa de a scoate ce-i mai bun din ei, unii părinţi îşi pun copiii să intre în competiţie cu adversari mult mai pregătiţi decât ei, în speranţa că aceştia se vor motiva mai tare. Pentru copii însă, aceasta este o situaţie în care ei se pot simţi copleşiţi, şi atunci, simţind că nu au șanse, se demotivează. Competiţia cu adversari cu mult peste nivelul copilului are, la fel ca şi confruntarea directă cu cea mai mare frică, şanse imense să fie doar un eşec la care ne expunem copilul.
• Când pierderea presupune umilirea sau respingerea copilului. Din păcate, multe competiţii nu au ca scop stabilirea unui câştigător cât mai ales umilirea unui pierzător (cine ajunge ultimul e prooost, ziceam noi când eram mici). Cine e ultimul la învăţătură, cine e cel mai leneş, iată tipul de competiţie care îl face pe copil să se simtă umilit şi induce sentimente de ruşine. Copilul aflat în rolul ultimului este deseori poreclit, şi aceste porecle se pot lipi de el ca nişte etichete negative, urmărindu-l ani în şir. E de la sine înţeles că această situaţie, mai ales dacă se repetă, afectează serios stima de sine a copilului.
• Când este folosită ca un prilej de stârni invidia celorlalţi. Această situaţie este reversul medaliei de mai sus. Mulţi copii intră în competiţie doar pentru a-i face invidioşi pe ceilalţi dacă câştigă şi pentru a se lăuda cu succesul lor. Pentru ei, succesul nu este valoros dacă nu-l poţi folosi ca să-i umpli pe ceilalţi de ciudă că tu ai câştigat şi ei au pierdut. Această mică satisfacţie sadică are ca efect faptul că ceilalţi fie se îndepărtează de lângă el, fie încearcă să-şi ia revanşa. Pe lângă faptul că deteriorează relațiile cu ceilalți, acest tip de competiţie îi implantează copilului convingerea că atunci când unul câştigă ceilalţi pierd, şi că nu se poate ca toată lumea să câştige.

• Când îl învaţă pe copil că scopul scuză mijloacele. Dacă copilul percepe miza competiţiei ca fiind mare (fie poate câştiga ceva important fie poate pierde ceva important) atunci e tentat să facă orice ca să-şi atingă scopul: să trişeze, să-şi descalifice adversarii, să înşele, etc. Dacă nu este corectat, el va tinde să folosească aceste soluţii şi în alte situaţii. În timp, el îşi poate dezvolta obiceiuri negative sau trăsături de caracter nedorite.
• Când în urma ei copilul nu-și dezvoltă nici o abilitate nouă. Cine are cei mai frumoşi ochi? Cine e cel mai bogat? Iată un tip de competiţie în care copilul nu poate face ceva concret ca să câştige (nu îşi poate schimba nici ochii, nici statutul socio-material). În acest caz, tot ce-i rămâne de făcut este să spere că va câştiga, fără să simtă că poate contribui cu ceva la asta. Dacă câştigă, obţine o victorie nemeritată. Dacă pierde, i se induce un sentiment de inferioritate inutil.

Precum vezi, există o grămadă de situaţii în care competiţia face mai mult rău decât bine. Practic, majoritatea situaţiilor de competiţie se încadrează în una sau mai multe din cazurile de mai sus: competiţia pe note îi este impusă copilului din exterior, este deseori nedreaptă (fiecare se naşte cu abilităţi cognitive diferite) şi îl învaţă pe copil că e ok să copiezi pentru note. Concursurile de frumuseţe nu le dezvoltă copiilor abilităţi noi şi sunt deseori doar motive de a-i face pe ceilalţi invidioşi. Multe din competiţiile sportive conţin o doză mare de presiune, creează o rivalitate aprigă între competitori şi vin la pachet cu o teamă exagerată de eşec. Aşadar, n-ar fi mai bine să interzicem competiţiile de tot? Să desfiinţăm notele, concursurile, olimpiadele, competiţiile?

Putem renunţa la competiție?

Răspunsul este evident, nu! Contrar celor care demonizează competiţia (şi care îţi prezintă doar argumentele de mai sus), competiţia nu este ceva rău în sine! De fapt, ea poate fi unul din principalele motoare ale performanţei şi un mijloc excelent de a-i motiva pe copii! Competiţia în sine nu creează copii stresaţi, mici roboţei sacrificaţi în numele medaliilor sau copii egoişti, care nu ştiu să coopereze. Ea are efecte negative doar dacă este folosită în mod negativ! Aşadar, nu competiţia în sine este rea, ci competiţia folosită greşit!

În plus, ideea că omenirea, dacă ar înlocui definitiv competiţia cu cooperarea ar fi un loc mai bun este total greşită pentru că este desprinsă de realitatea psihologică!

Greşeala este că se porneşte de la ideea falsă că întotdeauna competiţia este indusă din exterior şi, dacă am lăsa copiii liberi şi nu le-am inocula deloc ideea de competiţie, ei ar trăi în pace şi armonie unii cu ceilalţi. Însă nu trebuie să stai mult să observi orice grup de copii (sau de căţeluşi, maimuţele, mieluşei sau alte animale sociale) ca să vezi în câte competiţii spontane intră unii cu ceilalţi! Iar motivul pentru care fac asta nu e că au fost dresaţi pentru competiţie, ci pentru că vor să se integreze în grup şi să aibă o poziţie bună printre ceilalţi!

Integrarea în grup (cum am mai scris aici) presupune observarea celorlalţi, preluarea normelor de grup şi apoi comparaţia cu ceilalţi copii (ia să văd, pot face și eu ce fac ceilalți?). Odată ce a fost acceptat de grup, orice copil doreşte apoi să îşi găsească o poziţie cât mai bună în cadrul acestuia. Iar asta presupune automat măsurarea forţelor cu ceilalţi şi găsirea unui loc în ierarhia deja existentă (da, pentru că suntem animale sociale, în orice grup se stabilesc spontan ierarhii, după fel de fel de criterii: putere, frumuseţe, inteligență, bogăţie, etc.). Comparaţia şi competiţia sunt mecanisme întâlnite în mod natural în orice grup, fie el de oameni sau de animale sociale. Membrii unui grup intră mereu în competiţie pentru a câştiga un statut mai înalt, pentru a-şi păstra poziţia sau pur şi simplu pentru a-i domina pe ceilalţi. Aşadar, competiția nu este o metodă pedagogică greşită sau o unealtă de manipulare, ci face parte din însăşi natura noastră de animale sociale!

Dacă înţelegi asta, îţi dai seama că este nefiresc să demonizezi şi să elimini un mecanism bine înrădăcinat în natura noastră. În loc să te lupţi cu morile de vânt, nu mai bine înveţi cum să foloseşti competiția într-un mod pozitiv? Iar dacă vrei să aflii despre felurile concrete în care poți face asta, despre cum să adaptezi situațiile de competiție în funcție de vârsta copilului și alte câteva mici trucuri ca sa gestionezi situațiile în care copilul nu iese câștigător, te invit să citești articolul următor!

(Sursa foto1, foto2 si foto3)